Tăierea cu jet de apă, respectiv principiile și metodele de aplicabilitate în sfera industrială, nu sunt un procedeu de o noutate absolută. Primele utilizări și încercări de definire înspre folosirea apei sub presiune pentru a tăia diverse materiale în industrie s-au făcut din a doua jumătate a secolului XIX. Aplicațiile timpurii se datorează observației inginerilor mineri că în exploatările miniere rocile puteau fi mult mai ușor dislocate prin „tăierea” lor cu jeturi de apă.
Evident, de o idee cu o asemenea tentă revoluționară nu putea să apară decât în tandem cu dezvoltarea tehnologică, iar în cazul nostru vorbim despre posibilitatea tehnică de apariție și realizare a primelor pompe hidraulice de mare performanță. Totuși, despre tăirea cu jet de apă ca procedeu industrial am putea vorbi la modul serios abia după 1933, când în Wisconsin (SUA) s-a folosit pentru prima oară această merodă sub forma unui dispozitiv care tăia hârtia. Era totuși vorba despre un material cu duritate extrem de scăzută.
Conceptul de tăiere cu apă sub presiune (waterjet cutting) a evoulat constant în secolul trecut, astfel că stabilizarea lui sub forma a ceea ce cunoaștem azi s-a realizat abia spre sfârșitul anilor 60, începutul anilor 70. Merită să amintim în acest sens aparatul de tăiat forme subțiri din material plastic realizate la o companie din Luxemburg (1956), de asemenea cercetările din aviație din America (1958) de tăiere a materialelor dure cu ajurorul unui lichid aflat sub mare presiune.
Dr. Norman Franz este considerat a fi cel care a reușit să traseze viitoarea unealtă de tăiere aproximativ așa cum este folosită în prezent, dar acest lucru a devenit bine conturat abia la sfârșitul anilor 60. Remarcabil este că dr Franz a fost preocupat de subiect din 1950, făcând și el parte dintr-un curent la nivel mondial care urmărea perfecționarea de noi metode de tăiere. Prima „așezare” a conceptului s-a făcut relativ întâmplător, dr Franz observând că scăpările de abur sub mare presiune reușea să distrugă aparatura de control a cazanelor.
Definirea conceputlui modern de tăiere a fost obținută de Franz pe când lucra în Baxter Springs (Kansas) la rezolvarea unei probleme de tăiere a lemnului în forme diferite. Atunci a realizat probabil una din dimensiunile esențiale ale procedeului, respectiv folosirea de apă simplă și nu alte lichide sau abur sub presiune. Orientarea spre apă obișnuită s-a petrecut datorită observației simple că folosirea unor lichide cu altă compoziție antrena și o importantă cantitate de gaze de natură diferită și mai greu de controloat.
Următorul pas a fost forma duzei, pe care a adus-o la dimensiuni reduse, apoi, pentru sporirea capacității de tăiere, dr. Norman Franz a combinat apa obișnuită cu particule de materiale abrazive. Astfel, prin perfecționarea acestor tehnici și creșterea eficienței dipozitivului de tăiere cu apă sub presiune, cercetătorul american a devenit „tutorele” a ceea ce numim astăzi „waterjet cutting”.