Artiștii de astăzi, care fac sculptură în metal, indiferent dacă lucrează după metodele noi, adică waterjet sau fiber laser, ori dimpotrivă, ca pe vremea lui Brâncuși atunci când vorbesc între ei spun așa: „noi, artiștii, noi, sculptori în metal!” Iar ceilalți de noi, adică aceștia care doar privim la ce fac alții și care amatori fiind nu emitem pretenții de artiști ne referim la aceștia cam în genul: „Da, ei și Brâncuși…”
Diferențierea este clară. Profanii, cei care nu au ei multe noțiuni de estetică a fierului, vor avea însă un cuvânt de spus în clasificarea operelor de artă. De aceea se impune folosirea conjucției „și”. E ca și cum, în materie de tehnologie am spune „windows” și celelalte sisteme de operare.
pasărea măiastră – Brâncuși
După atâta introducere, ar trebui spus că noi, profanii, am făcut observația plină de bun-simț că la un anumit nivel de celebritate se poate ajunge totuși prin mai multe căi, două fiind cele de bază. Simplificat vorbind, una dintre aceste metode este aceea bazată pe muncă și talent. Și noroc. O altă cale este cea a așa-zisei șmecherii artistice. Adică în timp ce unii își dau cu capul de pereți să creeze ceva trăznet, să le aducă celebritatea dar mai întâi banii necesari traiului, vine unul cu o chestie care place imediat la toată lumea, damele plâng și gata, s-a rezolvat cu nemurirea! Dar și aceștia au avut nevoie de noroc…
Observația esențială este că norocul face parte din toate.
Revenind la arta lui Brâncuși, despre care noi, profanii, nu ne îngăduim decât să chibițăm pe marginea ei, trebuie să observăm un „detaliu”. Esențial. Pasărea măiastră a ieșit deja din ou. Celelate sunt doar vietăți. Este adevărat, și aceste vietăți sunt frumoase, doar că ADN-ul lor s-a moștenit, nu s-a creat.
dragon din otel inoxidabil cu solzi făcuți prin waterjet, lustruiți manual
Lumea de astăzi are la dispoziție mai multe metode de prelucrare a metalelor, ca să rămânem în sfera sculpturii în metal. Ne referim evident la tehnologia de tăiere cu jet de apă (waterjet) și cea de debitare cu fiber laser, subiecte care sunt motivația blogului nostru. Sculptori celebri în metal, contemporani cu noi sunt, de exemplu, Constantin Lucaci și Kevin Stone.
Ambii au ajuns la un nivel zero de popularitate. Sunt ilustrarea teoriei de mai sus, adică exprimă cele două moduri de a face performanță și modul în care ajungi la ea. Să începem cu cel de-al doilea, cu Kevin Stone.
Kevin Stone este canadian, proprietarul firmei de prelucrări metalice „Metalanimation”. O firmă se pare de mare succes, din provincia Columbia britanică a Canadei. Compania prelucrează metale, le toarnă, le taie cu waterjetul, dă contur proiectelor artistice. Și le vinde pe bani buni.
Acest manager (născut în 1970) este de formație inginer metalurg. Concretizează la perfecțiune ideea că nu contează experiența, cât ideea de o clipă, viziunea și mai ales norocul! Da, în artă este esențial norocul. Îți trebuie noroc în a te lansa, de a produce ceva care să rupă gura. Kevin este pentru sculptura modernă, în metal, un fel de Paulo Coelo al literaturii.
Canadianul produce cele mai mari, cele mai strălucitoare păsări de metal, cei mai frumoși dragoni din oțel inoxidabil. S-a apucat de acest gen de artă la vârsta de 35 de ani. Când spunem că s-a apucat de arta „gargantuească” a sculpturilor în metal, ne referim că s-a decis să trăiască din ea. Să aibă succes. Să devină cunoscut și bogat.
Elocvent pentru ce am spus mai sus este interviul din DoubleStoneSteel unde afirmă fără echivoc: „Sunt un artist nou și creând cele mai mari sculpturi din oțel inoxidabil din lume, vreau să fiu cineva!” Să recunoaștem, ceva ce se poate spune doar în Lumea Nouă…
Pe de altă parte, în alte publicații, Kevin Stone mărturisea, plin de modestie, că el este doar un sudor care încearcă să-și facă un nume.
Kevin Stone a făcur acest pas îndrăzneț după 18 ani de activitate în metalurgie. Lurcările sale sunt vulturi de dimensiuni uriașe, dragoni, monștri din fantezie. Fiecare acestă piesă este prelucrată din sute și mii de alte mici piese. Lucrări repetitive care au fost proiectate pe calculator și tăiate la waterjet. Apoi, asamblate manual. Închipuiți-vă despre acei vulturi și dragoni din oțel inoxidabil cum fiecare pană, fiecare solz au fost șlefuiți manual. Apoi, strălucesc în soare, în lumină, fiecare este o altă mică oglindă.
Dragonul imperial chinezesc de la intrarea în Chilliwack costă 10 milioane de dolari (canadieni), are 10 metri lungime și a fost realizat în aprpoximativ 12.000 de ore de muncă.
Vulturul din parcul de distracții Dollywood al celebrei cântărețe de country Dolly Parton a costat vreo 250.000 de dolari americani. Are o deschidere a aripilor de aproximativ 12 metri.
Lucrul cu tehnologia de înaltă clasă – waterjet, fiberlaser, sudura în medii speciale, turnarea și lustruirea oțelului inoxidabil – presupune să ai cunoştinţe tehnice deosebite. Să ştii metalurgie, rezistența materialelor, matematică, să ai noţiuni de metalografie. Așa să fie!? Dacă faci un business din asta cu siguranţă da, trebuie să știi cum funcționează ceea ce vinzi. Cum se face și cât durează. Vezi mai sus, Kevin Stone…
Dacă eşti doar un utilizator “normal” care are nevoie de o piesă, probabil că nu. La ce v-ar folosi să știți cum se face o piesă unicat prin waterjet? Mai bine vă uitați pe „How it’s made” pe Discovery. Apoi, la drept vorbind, la ce i-ar folosi curatorului unui salon de artă modernă să ştie temperatura de topire a oţelului din care sunt făcute sculpturile pe care le prezintă? Nu-i interesează nici pe vizitatori, pe amatorii de artă.
Dacă rămânem în sfera artei moderne, a sculpturilor din metal, este interesant să remarcăm (încă o dată) că la același produs se poate ajunge pe mai multe drumuri. Spunem produs în sensul de rezultat final, nicidecum peiorativ despre o operă de artă. Să faci o lucrare de artă modernă din metal este posibil fie cu studii tehnice, fie cu studii artistice. Iar exemplele cu Kevin Stone și Constantin Lucaci sunt elocvente. Primul este inginer care s-a refugiat în artă, al doilea este artist care a triumfat prin inginerie!
Pe cele mai înalte culmi ale artei noderne am putea spune că s-a suit și Constantin Lucaci (1923-2014). Din păcate, puțini îl cunosc. Deși l-au văzut. Nu pe el, sculpturile lui. În loc să începem cu a vă spune câteva cuvinte despre Constantin Lucaci, mai bine vă invităm să (re)vedeți lucrări de-ale lui. Printre cele mai cunoscute sunt (probabil) fântânile cinetice care decorează centrele câtorva orașe din România.
Puțini știu însă că el a obținut premiul Herder, o titularizare a personalităților marcante est-europene. Legătura lui Lucaci cu Brâncuși este vizibilă prin mărturisirea adorației față de acesta. Dar, poate și mai bine, priviți lucrările lui Lucaci și observați ADN-ul artei moderne al paternității brâncușiene.
Constantin Lucaci a fost educat în spiritul artei, fiind elevul lui Tiberiu Bottlik, un devotat al artei pariziene de la începutul secolului trecut, un artist aproape necunoscut publicului larg. (Bine, marele public românesc nici nu are foarte mare atracție față de arta modernă…)
Despre relația lui Lucaci cu tehnologiile moderne, de oțel inoxidabil și fiber laser sau de tăiere cu waterjet nu e cazul să vorbim. Foarte probabil că nici în maturitatea creației sale, sculptorul Constantin Lucaci nu avea decât cunoștințe sumare despre tehnologia de tăiere cu jet de apă.
Și totuși, Lucaci excelează prin metode inginerești de a prelucra și finisa oțelul inoxidabil. Este un paradox al artei. Iar dumealui, ca artist, a intrat definitiv în patrimoniul artistic românesc.